– 5 superlative mondiale ale speologiei se află în România! Printre ele, unicul ecosistem din lume rezultat pe baza hidrogenului sulfurat, cele mai vechi fosile de om modern din lume, cel mai mare gheţar subteran de pe mapamond şi cel mai vechi desen realizat de un om preistoric –

Interviu cu Dr. Cristian Lascu

Atunci când spunem cuvântul speologie sau explorare, spunem Cristian Lascu. Şi nu doar un român ar spune asta, ci şi un… american ori francez. Pentru că Lascu s-a afirmat în toată lumea prin importantele sale descoperiri şi explorări. Născut la 27 mai 1948, în Bucureşti, şi-a dedicat viaţa acestui speologiei, fiind şi cercetător principal al Institutului de Speologie Emil Racoviţă din Capitală, pentru care lucrează din 1977. Din 2003, este redactor şef al ediţiei româneşti a prestigioasei reviste National Geographic. Printre descoperirile importante se numără Peştera Movile, ecosistem chemoautotrof unic şi situl ritual preistoric din Peştera Rece. Cea mai recentă explorare (2003) este Avenul Călugărului de la Mănăstirea Arnota, Parcul Buila Vînturariţa, probabil cea mai adîncă şi frumos concreţionată cavitate din zonă.

A publicat articole, fotografii şi note în reviste internaţionale precum Nature, Science et Vie, la Recherche, Le Monde, GEO, Naturwissenschaft, Stern, Der Spiegel, New York Times, Washington Post, National Geographic. Printre cărţile semnate de Cristian Lascu se numără „Peştera Topolniţa” (1973), „Peştera Muierilor” (1981), „Prin Munţii Mehedinţi” (1982), „Peşteri Scufundate” (1987), „Piatra Altarului” (1996), „Cavs Beyond Time” (2001), „Ghidul Peşterilor din România” (2006), „Salvaţi Peşterile” – broşură dedicată conservării peşterilor (1995) şi „De la Olt la Dunăre” – broşură-album dedicat promovării şi protecţiei liliecilor şi habitatelor lor subterane (2006). Printre premiile şi distincţiile obţinute se numără Premiul Academiei Române pentru “Peşteri Scufundate” (1990), Premiul Rhone Poulenc oferit de Ambasada Franţei “Cel mai bun jurnalist de mediu” (2000), Premiul Galei societăţii civile pentru Cea mai bună iniţiativă civică a anului (2004), Premiul Omul Mării Negre, acordat de organizaţia americană Global Environmental Fund, Premiul UNESCO pentru jurnalism de stiinţă etc.

 

– Domnule Lascu, în România vin permanent oameni de ştiinţă care fac cercetări despre descoperiri pe teritoriul ţării noastre, despre uriaşi, despre rămăşiţele unor vestigii necunoscute… Un loc care atrage în ultima vreme cercetători şi călători din toată lumea îl constituie Munţii Buzăului, cu ale sale peşteri. Ce ne puteţi spune despre această zonă?

– Cunosc peşterile din Munţii Buzăului şi sunt foarte impresionat de fiecare dată când merg acolo. Încerc să-mi imaginez cum trăiau acei sihaştri care îşi petreceau toată viaţa într-o grotă. În general, îşi ciopleau ei “locuinţele”, cu dalta şi ciocanul. Poate că acest stil de viaţă era pentru ei o penitenţă impusă. Din acest punct de vedere, mi se pare de-a dreptul impresionant actul acestora de devoţiune şi de comunicare cu Divinitatea, pe care îl putem încerca atunci când ne retragem în asemenea locuri izolate. Aceste locuri au rămas foarte izolate până de curând. Atunci când plouă, aici se fac argile de nu mai poate ajunge nimeni acolo.

– …şi avem aici şi multe locuri misterioase, precreştine…

– Vă daţi seama, sunt redactor şef la National Geographic şi am o formaţie ştiinţifică. Atunci, mai degrabă vă dezamăgesc un pic, deoarece mă uit întâi după sursele de documentare. Primul studiu despre această zonă a fost realizat de către Alexandru Odobescu, care a fost însoţit de un prieten de-al său elveţian, un foarte talentat grafician, Henri Trenk, care a făcut acuarele cu zona Munţilor Buzăului pe care le-a publicat ulterior. În anii ’80, o echipă de la Muzeul Judeţean Buzău a efectuat cercetări mai complexe, scoţând ulterior o lucrare. Foarte interesant iarăşi, Patriarhia Română a publicat un volum dedicat acestor sihăstrii din rocă, care vorbeşte despre faptul că acolo era o sihăstrie, în zona Nucu, pe la 1700. În jurul acesteia se aflau, cum s-ar spune, « sateliţi », chilii unde se retrăgeau pustnicii, precum Peştera lui Dionisie, Peştera lui Iosif… Sunt foarte impresionante ruinele de la Agatonul Vechi şi Agatonul Nou, precum şi grota Fundătura. Între toate acestea, pe lângă zona Nucu, cea mai remarcabilă este o peşteră situată foarte aproape de Peştera lui Dionisie, o peşteră naturală, care nu a fost cioplită cu dalta şi cu ciocanul… Aici se află inscripţii vechi şi desene de pumnale de tip akinakis, din epoca fierului. Se pare că vestigiile sunt de provenienţă scitică sau celtică, în orice caz, de o vechime destul de mare. Pornind de la o asemenea mărturie, este posibil să ne imaginăm că au fost acolo lucruri şi mai vechi decât acestea. Faptul că sacerdoţii daci au asistat acolo este o ipoteză, însă din ce ştiu eu nu avem nicio certitudine. Este mai puţin probabil pentru că, din câte ştiu, obiceiurile la dacii sacerdoţi erau desfăşurate în preajma comunităţii lor. Aceştia aveau un rol foarte important, erau un fel de magi ai comunităţii. Deci nu putem vorbi, pentru acea vreme, de tipul de sihăstrie atonit. Răspândirea schiturilor rupestre datează din anii 1500 – 1700 şi se spune că au ca sursă de inspiraţie Muntele Athos. În acea perioadă, călugării au început să se retragă şi să adopte viaţa de sihăstrie, de izolare, în timp ce sacerdoţii daci se aflau întotdeauna pe lângă comunităţi. Ei erau şi vraci, si sfătuitori în acelaşi timp, şi erau folositori comunităţii, nu puteau fi sihaştri.

 

Peştera Liliecilor: Este remarcabil să constaţi că, de peste 500 de ani, liliecii au convieţuit aici cu oamenii.

– Cum credeţi că pot atrage un călător, un cercetător, Munţii Buzăului?

– După părerea mea, în Munţii Buzăului poţi trăi experienţe extraordinare. Nu sunt un om foarte religios, dar ce este acolo mă impresionează, e ca şi cum aş merge în Tibet şi m-aş întâlni cu călugării de acolo. Un lucru comun între călugării din Buzău şi cei tibetani o reprezintă viaţa grea, pe care aceştia şi-o autoimpuneau. Am căutat şi identificat şi în alte părţi peşteri rupestre minunate de genul celor din Buzău, aşa cum este zona Schitului de maici Iezer, pe Valea Cheii. La o jumătate de oră de mers de acest loc este o poiană şi acolo se află un schit unde a trăit Sfântul Antonie. El a fost un negustor, un om foarte activ, care la vârsta de 65 de ani a hotărât să se retragă din viaţa lumească. A hotărât, împreună cu soţia, ca ea să meargă la un schit de maici iar el, la unul de călugări. Atunci s-a sfătuit cu mitropolitul Ţării Româneşti de la acea vreme în privinţa locului ales. Dorea să meargă la Muntele Athos. Ei bine, mitropolitul i-a recomandat să se stabilească undeva în Ţara Românească, pentru că şi la noi este bine să fie asemenea sihăstrii. L-a sfătuit să se ducă la Mănăstirea Iezer, care fusese distrusă de unguri… Sf. Antonie, care era un om înstărit, şi-a folosit banii, a muncit şi a refăcut mănăstirea. Lăcaşul de cult a devenit foarte vestit şi a ajuns să atragă 300 de călugări. Acest aspect nu i-a mai convenit Sfântului Antonie, pentru că el căuta linişte şi meditaţie în pustietate. Atunci a plecat în apropiere şi a descoperit o grotă. A stat aici mâncând ciuperci, fără să facă focul de multe ori… O viaţă extraordinară de ascet. Închipuiţi-vă că a trăit acolo încă 28 de ani. A ajuns la 93 de ani, la o vârstă matusalemică şi la o mare înţelepciune. Se spune că l-ar fi vizitat şi domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a dorit să se sfătuiască cu el. Acest Antonie a fost canonizat şi declarat sfânt în 1992.

Tot în apropiere se află Peştera Liliecilor şi Mănăstirea Bistriţa. Mănăstirea a fost ctitorită pe la 1500 de către banii Craiovei, fraţii Craiovescu, deci are mai mult de o jumătate de mileniu. Pentru a da o valoare şi mai mare ctitoriei lor, aceştia au cumpărat de la Constantinopol moaştele Sfântului Grigorie. Acesta a fost un mare sfânt şi se spune că moaştele lui făceau minuni. Moaştele au fost puse într-un sipet auriu, însă timpurile erau nesigure iar de câte ori erau năvăliri şi temeri de jaf la mănăstire, moaştele şi alte odoare ale mănăstirii erau ascunse într-o peşteră aflată în muntele de deasupra mănăstirii, denumită Peştera Liliecilor. Acolo erau mii de lilieci, care sunt chiar şi acum. Un călugăr stătea permanent acolo pentru a păzi aceste valori. Apă avea, deoarece capta picături din tavan cu vase de piatră cioplite de călugări, iar alţi confraţi îi aduceau de mâncare. Călugării au clădit acolo şi două bisericuţe, iar această peşteră reprezintă unul dintre cele mai extraordinare locuri care pot fi găsite în România, ca îmbinare fericită de religie, istorie, cultură şi de natură. Este remarcabil să constaţi că, de peste 500 de ani, liliecii au convieţuit aici cu oamenii. Bisericuţele există şi acum, deşi ar trebui restaurate. Peştera a fost părăsită o vreme, însă locul este cu totul şi cu totul excepţional. De asemenea, sunt impresionat de două peşteri rupestre din zona Făgăraşului. Una este Şinca Veche, care a fost restaurată, dar am fotografii şi cu starea ei iniţială, iar cealaltă, Corbii de Piatră, este situată în sudul Făgăraşului. Din păcate, bucureştenii nu ştiu că într-o singură zi, dacă pleci de dimineaţă, vezi trei schituri deosebite, fiecare cu povestea sa. Pleci pe traseul Bucureşti – Târgovişte, şi te opreşti pe Valea Dâmboviţei, la Cetăţuia, tragi maşina pe dreapta şi urci pe Dealul Cetăţuia. Aici vezi Mănăstirea Schitul Cetăţuia, unde sunt cioplite două mici capele. Pentru că, potrivit legendei, acolo se afla Negru Vodă, s-a făcut o capelă ortodoxă pentru el, în stânga. Deoarece soţia lui era unguroaică, în dreapta s-a construit o capelă catolică. După această Cetăţuia, care arată ca o golgotă, cu acel deal impresionant, care aduce cu un vulcan, se ajunge la Nămăieşti, unde este o altă mănăstire. Bisericuţa cioplită în stâncă a fost chiar supravieţuitoarea unui bombardament german. Acolo au venit nemţii în Primul Război Mondial şi s-au purtat lupte foarte grele. Aici se află şi monumentul de la Mateiaşu. Atunci, o bombă a lovit mănăstirea, însă biserica, fiind cioplită în stâncă, a rezistat. Au apărut doar câteva crăpături, uşor de eşalonat. Mai departe, acest periplu se continuă cu Corbii de Piatră de pe Valea Doamnei. Deci vezi trei schituri rupestre pe zi şi ai timp să te întorci şi acasă. Revii la Curtea de Argeş, apoi Piteşti şi înapoi în Bucureşti, pe autostradă.

 

Colţul Chiliilor, locul legării şi dezlegării apelor şi Marele Zid al… României

– Ce alte locuri de acest fel recomandaţi cititorilor noştri?

– Să nu mai amintim de schitul Peştera din Bucegi, care a avut o poveste foarte romantică. Remarcat pe la 1840 de către călătorul englez John Paget, a fost descris de către acesta ca un loc unic în lume, datorită sălbăticiei locului şi a izolării. De asemenea, şi Schitul Ialomiţei, tot din zonă, are o vechime de mai multe sute de ani. Şi în Piatra Craiului se află Colţul Chiliilor, o peşteră naturală, situată între Zărneşti şi Plaiul Foii. Acum s-a construit acolo o mănăstire, dar înainte, locul era foarte sălbatic. Peştera este săpată în calcare, chiar la baza abruptului calcaros, lângă o pădure de fag. Atunci am întâlnit o bătrână care venise acolo să se roage şi să aprindă lumânări. Ea mi-a zis o poveste extraordinar de frumoasă. Anume, că această peşteră este locul legării şi dezlegării apelor. Aici se făceau slujbe când era secetă şi veneau ploile. Iar când erau ploi prea multe, la fel, se făceau slujbe pentru încetarea lor şi pentru pierirea inundaţiilor. Aici veneau şi săpătorii de puţuri, ca să aibă noroc în găsirea locurilor cu apă. Nu am identificat mai nicăieri multe date despre această peşteră şi despre legendele ei.

Apoi avem peşterile din Dobrogea. O dată putem vorbi despre bisericile făcute în cretă de la Murfatlar, din secolul X. La acea vreme, Dobrogea era parte a Imperiului Bizantin, iar în timpul împăratului bizantin Vasile al II-lea, supranumit şi Bulgaroctonul, adică omorâtorul de bulgari, s-a dorit tragerea unei linii de fortificaţii, ca să protejeze partea de sud a Dobrogei de năvălirile dinspre nord. Şi bizantinii s-au apucat să facă un fel de zid chinezesc… românesc. În mod greşit, acum acesta se mai numeşte Valul lui Traian. La Murfatlar, fiind pereţi de cretă, zidul a fost mai mare, mai gros. Astfel au fost aduşi aici călugări pietrari, care şi-au făcut chiliile şi bisericuţele lor, cât timp au lucrat la construirea zidului. Au realizat inscripţii, unele foarte ciudate şi misterioase, precum una cu o corabie vikingă. Se ştie că varegii, care erau un fel de vikingi, au trecut pe aici, făcând expediţii pe Dunăre şi ajungând până la Constantinopol.

 

Avem un patrimoniu natural care oferă posibilitatea unui turism de impact scăzut, tot mai căutat

– Legat de speologie… Sunteţi renumit în acest domeniu atât în România, cât şi pe plan mondial. Aţi vizitat o parte din lume, dar aţi cunoscut mai ales România. Cum vedeţi tezaurul speologic al ţării noastre, raportat la cel mondial?

– În primul rând, cu modestie spun că nu am vizitat încă foarte mult din lume. Până în 1990 nu am reuşit să ies din ţară şi am început să recuperez ulterior. Punctul meu de vedere este următorul. Majoritatea peşterilor noastre sunt situate în Munţii Carpaţi, în zone nu neapărat uşor accesibile şi care au fost puţin dezvoltate economic. În trecutul îndepărtat, în Transilvania au fost ceva amenajări. În perioada comunistă s-a pus accent pe turismul sindical, pe staţiuni, pe litoral… Turismul de nişă nu a fost deloc încurajat. Au fost şi unele excepţii. În 1957, a fost electrificată Peştera Muierilor, care a devenit un mare succes turistic până în ziua de azi. Acum, avem un decalaj faţă alte ţări. Există peşteri renumite şi amenajate de mult în Cehia, fostele ţări iugoslave – cum ar fi Postojna din Slovenia, în Ungaria… Acum constatăm ceva interesant. Neavând peşterile electrificate, amenajate ca acele peşteri, putem spune că avem un patrimoniu natural care oferă posibilitatea unui turism de impact scăzut, tot mai căutat, acum, într-o vreme în care tehnologia şi civilizaţia au pătruns peste tot iar omul vrea să vadă şi altceva. Asta înseamnă că în loc să avem o peşteră amenajată cu costuri mari şi modificări de mediu mari, gen pistă de beton, unde vei avea o peşteră total diferită faţă de ce a fost ea iniţial, care va fi vizitată de un grup de « oi turistice », să zicem, care plătesc 2 euro pe bilet, mai bine să avem zece pasionaţi de natură, care plătesc de zece ori mai mult pentru o tură care le va rămâne de neuitat. Turiştii vor purta o cască, o lampă frontală şi vom avea grijă să nu străbată locuri deosebit de dificile sau de riscante.

 

« Amenajarea unei peşteri în mod clasic înseamnă că tu de fapt distrugi peştera, distrugi şansa unor oameni cu adevărat pasionaţi de a vedea acea peşteră în mod natural şi avantajezi în schimb o subcultură turistică şi un investitor care vrea să facă profit mare »

 

– România este căutată din ce în ce mai mult de către turişti şi oameni de ştiinţă şi de cultură occidentali sau americani, care vin aici pentru turism de aventură, dar şi pe urmele unor mistere ale istoriei… Vorbim de România ca o destinaţie de turism alternativ?

– Exact. Fără să fie îmbrăţişată şi teoretizată ca un fel de strategie turistică, deja cărările s-au bătut. Avem peşteri amenajate care, fie vorba între noi, prezintă o ofertă naturală destul de modestă, cu remarcabila excepţie care este Peştera Urşilor din Munţii Bihor. Vara vezi multe autocare acolo, cu grupuri mari, ghizi însoţitori care “pun placa” şi le spun turiştilor aceeaşi poveste… Starea actuală a turismului speologic românesc nu ar trebui să ne facă pesimişti. Amenajarea unei peşteri în mod clasic înseamnă că tu de fapt distrugi peştera, distrugi şansa unor oameni cu adevărat pasionaţi de a vedea acea peşteră în mod natural şi avantajezi în schimb o subcultură turistică şi un investitor care vrea să facă profit mare. Punând în balanţă aceste variante, aş opta pentru cea de speoturism de impact scăzut, care este una pentru secolul XXI. Civilizaţia din prezent este sufocată de tehnologii, ajungându-se să mergi cu trenul în peşteră şi să mănânci acolo la restaurant. Şi mai este un factor. Dacă o peşteră cu potenţial de amenajare turistică este lângă o mare şosea, problema se pune un pic altfel. Să luăm exemplul peşterilor Polovragi şi Muierilor, care se află pe o rută destul de bătută turistic. Aici mai înţelegem. Dar atunci când peştera beneficiază de un cadru natural sălbatic, mai virgin, ea câştigă în atractivitate şi prin acest aspect. Ajungem la ce consider că reprezintă o veritabilă opţiune pentru turismul românesc – turismul de deal şi de munte, care îmbină o ofertă culturală, istorică, ruine şi castele, gospodării ţărăneşti unde să te simţi bine şi să mai trăieşti puţin experienţa vieţii rurale. Într-un astfel de pachet intră foarte frumos şi vizitarea unei peşteri de acest fel. Ghizii, însă, trebuie să fie speologi, uneori numărându-se printre specialiştii care au descoperit peştera, oameni de un nivel ridicat, capabili să răspundă la orice întrebare.

 

Peştera Movile a ajuns, ca şi Dracula, un subiect inepuizabil

 

– Ce recorduri speologice înregistrează România?

– Există un clişeu potrivit căruia România ar sta formidabil la acest capitol. Realitatea este că avem multe peşteri, 12.000. Însă cele mai multe sunt mici. Sunt ţări care poate că au mai puţine peşteri pe hârtie, dar mai spectaculoase. Vorbim şi de ţări europene, nu doar de America şi China, care au peşteri de-a dreptul fabuloase. Dar putem spune că datorită unei tradiţii începute de marele Emil Racoviţă, cel care a fondat ştiinţa numită speologie şi care a făcut până la urmă o şcoală de speologie cu renume, care s-a perpetuat, nivelul de cunoaştere al peşterilor noastre este destul de ridicat. Aceasta a făcut ca oamenii care au explorat peşterile să-şi dea seama de importanţa ştiinţifică a lor. Aici închei cu câteva superlative. Amintesc întâi de Peştera Movile, pe care am descoperit-o în 1986. Abia după zece ani de cercetări asidue, făcute de o echipă formată de cei mai competenţi biologi, s-a putut demonstra că este vorba de un ecosistem închis cu autonomie trofică. Energia care întreţine ecosistemul rezultă pe baza hidrogenului sulfurat, şi nu a energiei solare, fiind la momentul actual caz unic în lume. Descoperirea a fost considerată atât de importantă, încât a fost descrisă în cadrul unui amplu articol, în cea mai prestigioasă revistă de ştiinţă din lume, « Science », care consacră marile descoperiri. Apoi au fost publicate articole în alte reviste internaţionale precum National Geographic şi difuzate şase documentare, dintre care două de către BBC, două de către Discovery Channel, plus de către televiziunea germană şi cea franceză Arte. Şi acum mai sunt televiziuni care doresc să filmeze. Peştera Movile a ajuns, ca şi Dracula, un subiect inepuizabil. O altă descoperire făcută în România care a zguduit toată lumea ştiinţifică este Peştera cu oase din Banat, unde au fost găsite cele mai vechi fosile de om modern din Europa, Homo Sapiens Sapiens, vechi de circa 40.000 de ani. Un colectiv internaţional a publicat o monografie remarcabilă despre această descoperire, care atestă trecerea de la omul de Neanderthal la omul modern. Un coleg din Cluj, Bogdan Onac, a descoperit în Peştera Vârtop, de lângă gheţarul Scărişoara, Arieşeni, o urmă de picior neanderthalian. I-a determinat vârsta prin metode izotopice: 62.000 de ani. Este cea mai veche urmă datată de picior neanderthalian din lume! Un alt superlativ românesc formidabil! Aceeaşi echipă interdisciplinară, cu cooperare americană şi instalaţie de foraj a descoperit că gheţarul Scărişoara este mult mai adânc decât se credea. În momentul de faţă, Scărişoara este cel mai mare gheţar subteran din lume! Şi probabil cel mai bătrân, vârsta lui putând ajunge până la 10.000 de ani, nu 3000 de ani, cât se credea înainte. Ultima descoperire, mediatizată de toate agenţiile internaţionale de presă, este cea de la Peştera Coiba Mare, din Munţii Bihorului. Aici este posibil să se fi descoperit cel mai vechi desen făcut de un om preistoric, un rinocer lânos, care ar avea între 32.000 şi 36.000 de ani. Determinarea şi caracterizarea a fost făcută de Jean Clottes, probabil cel mai bun specialist în artă rupestră din lume. Acesta s-a deplasat, la vârsta lui de 78 de ani, la faţa locului, pentru a vedea cu ochii lui descoperirea.

Au consemnat Traian BĂDULESCU şi Adrian TĂRĂCILĂ